narcis

N-am tigari, asa ca scriu in continuare, asteptandu-l pe frate-miu. Chiar ma gandesc ca ar fi funny sa tot scriu aici pana intra frate-miu pe usa si imi arunca tigarile, reprosandu-mi a n+1 oara ca nu ma tin de cuvantul dat. Inainte sa plec din tara, i-am spus ca ma voi lasa. N-ar trebui sa fie chiar atat de greu, de vreme ce mi-a iesit, de cateva ori.

Am fumat prima data in clasa a noua, in magazia de haine pentru oras a liceului militar de marina. Cred ca Assos, pentru ca, alaturi de Kent, erau tigarile la moda atunci. Se vindeau cu cinci lei bucata (mai tineti minte monedele alea mari, de aluminiu, da?), de catre intreprinzatori care iti sopteau in trecere ca au “americane”.

Nu mai tin minte cand m-am lasat prima oara de fumat, dar retin ca ultima oara mi s-a intamplat inainte de Sarbatorile de iarna. M-a tinut vreo luna, dupa aia viata mea a luat-o accelerat la vale si printre lucrurile de care am incercat sa ma agat s-au nimerit si tigarile.

Cert e ca perioadele de ne-fumat au fost mereu semnificative, cea mai lunga durand aproape doi ani. O sa ma las si acum, simt ca momentul e aproape. Dar acum chiar as fuma o tigara!

Lasatul de fumat e doar unul dintre lucrurile pe care ar trebui sa le fac, care imi sunt la indemana, dar pe care nu le fac.

Ar trebui, spre exemplu, sa merg la sala, pentru ca sunt intr-o conditie fizica deplorabila. Nici nu e de mirare, in ultimii doi ani am facut munca de birou. Mai ieseam la un fotbal din an in Paste, dar am renuntat si la asta, pentru ca la mine fiecare meci se incheia cu o accidentare. Eu joc fotbal ca englezii: dedicat total, din minutul unu pana in minutul ultim, pe viata si pe moarte. Si ma tot loveam, ca-s mai firav de constitutie. La picioare, cel mai des, la maini (degetele in special, pentru ca sunt un portar talentat) dar si prin alte locuri. Intr-una din ultimele dati, mi-am “indoit” o coasta. Nu vreti sa stiti cum e, cate miscari dureroase pot exista in viata unui accidentat la coaste!

Ar trebui sa merg la sala, ziceam. Ei bine, sala e la doi pasi, pentru ca e “inclusa” in pretul platit de frate-miu pentru casa pe care si-a cumparat-o. Ar trebui doar sa fac cativa pasi, sa folosesc o cartela si sa patrund in sala cu pricina. Dar… e prea simplu, iar mie mi-au placut mereu lucrurile mai complicate.

Ar trebui sa alerg, dimineata sau seara, ori dimineata si seara, cum vad ca fac oamenii locului. Pun un trening pe ei, castile in urechi si alearga pana “crapa”. Asta cu alergatul am experimentat-o de fix doua ori, intre Sola si Røyneberg. Urmeaza sa alerg pe malul oceanului, oricand imi va veni si cheful de asta.

Si ar mai trebui sa invat norvegiana… Ei bine, aici chiar sunt in culpa. Am adus cu mine un manual si un ghid de conversatie, comandate pe internet, in Romania, si primite in preziua plecarii. Am parcurs vreo patru lectii si m-am oprit, incurcat de accentul muzical. Da, exista asa ceva in limba norvegiana, si daca nu “canti” cum trebuie, iese altceva. Adica, mai clar, exista cuvinte care se pronunta la fel fonetic, doar ca fiecare cu muzicalitatea lui. Ramane de vazut daca am sau nu ureche muzicala… Si am mai fost la Læringssenter-ul de aici, am aflat de niste alte manuale care se utilizeaza aici si pe care frate-miu le avea dar uitase ca le avea si am mai aflat si de un site unde poti pune primele caramizi. Hai, ca ma apuc de luni!