Steaua – Dinamo

Later edit: Steaua – Dinamo 0-1…

Steaua – Dinamo sau “cum am devenit microbist”…
Am un unchi de la care am invatat sa ascult etapa la radio, sa notez marcatorii si sa fac clasamente. Este cel mai mare stelist din judetul Galati, cu siguranta, si cred ca prinde lejer si “Top 10″ pe tara. Jucam mult fotbal in curtea bunicii si atunci mi-am descoperit eu aptitudinile de portar (pe care le mai exersez si astazi) si primii idoli – Vasile Iordache, Marcel Raducanu si Puiu Iordanescu, toti trei in mare voga spre sfarsitul anilor ’70.

I-am vazut prima data la televizor, la cinci ani si jumatate, intr-un Steaua – Dinamo 2-1, pe Ghencea. De atunci, n-am ratat niciun derby televizat.
Nefiind bucurestean, am vazut primul derby “pe viu” in septembrie ’95, culmea, in Stefan cel Mare. Eram ziarist de sport pe atunci si am urmarit meciul de la masa presei, alaturi de un tanar ajuns intre timp figura de prim rang in presa scrisa romaneasca. A fost o experienta pe care o voi uita greu: un nucleu de “ultrasi” dinamovisti se afla la cativa metri de masa presei si avea ceva de impartit cu vecinul meu, suspectat de “stelism”. Nu stiu daca il suspectau cu temei, cert este ca in dreapta “suspectului” chiar se gasea un stelist pana in maduva oaselor! Steaua a condus atunci cu 1-0 si ma mir si astazi ca am scapat de mixtura de bucurie si furie izbucnita intre fanii dinamovisti la golul egalizator. S-a terminat 1-1.
In Ghencea am calcat prima data in toamna-iarna lui 1995, la un Steaua – Farul 2-2 cu adevarat epic. Am plecat din Constanta in maneca scurta; meciul s-a jucat pe zapada! Farul avea atunci (poate) cea mai buna echipa de dupa Revolutie si a jucat eroic, conducand cu 1-0 si 2-1, fiind egalata de fiecare data de Jean Vladoiu. O data din penalty…
Primul meci european al Stelei pe care l-am vazut ”pe viu” a fost Steaua – FC Bruges (3-0, pe 21 august 1996, cu o “dubla” Adi Ilie si un gol Roland Nagy). Dupa meci, am intrat in vestiarul belgienilor si l-am intervievat pe Lorenzo Staelens…
Maine, la 35 de ani si cateva luni bune voi vedea “pe viu” primul Steaua – Dinamo din viata mea. Ce sa zic: mai bine mai tarziu, decat niciodata, nu?!

In timp ce flecaream…

Astazi, in timp ce flecaream cu cineva, mi-am amintit din senin de Ricu Voda!!! Sunt convins ca cei nascuti dupa, nu stiu si nu-si inchipuie ce-a fost aia Epoca Ceausescu; printre altele, dragii mosului, a fost perioada in care televiziunea nationala avea program cate doua ore pe zi, dedicate aproape exclusiv preaslavirii Carmaciului. Asa ca subsemnatul - pe atunci tanar si studios pionier (purtam cravata, da) - se delecta cu programul TVM Chisinau. In zilele senine, prindeam chiar si televiziunea din Moscova (sovietica, cum ar veni), dar, in ciuda unor programe incomparabil mai atractive decat ale noastre (am vazut meciurile de la Euro ’88, spre exemplu), aveam retineri din cauza de limba rusa. “Buna diminiata” suna, totusi, mai familiar decat “zdrazvuite“! Ei, si printre vedetele vremii si locului, alaturi de Anastasia Lazariuc (mama mult mai cunoscutei Ileana), se numara si acest Ricu Voda. Cum sa vi-l descriu? El se voia rocker si, cand canta “Alearga caii” (hit-ul anului 1985, cel putin in Moldova), isi scutura energic pletele si… fularul. Ca infatisare, omul era un amestec de Marian Nistor si Florin Piersic; ma fascina! 
Am ajuns acasa si am dat un search pe google. Ce mai face Ricu Voda?! Ei bine, canta la nunti pe 500 de lei, activeaza la Departamentul de Cultura din cadrul primariei (240 lei salariu, inteleg ca e putin) si e bucuros ca la alegerile din aprilie au invins comunistii (toate acestea le-am aflat de aici). Cam asta-i povestea cu Ricu Voda.
Peste timp, alti basarabeni mi-au cazut cu tronc pe partea muzicala (vorba nemuritorului Sam, care mi-a trimis ceva nepublicabil):

Amintiri cu antrenorul anului 2008

Traditionala ancheta de sfarsit de an a “Gazetei Sporturilor” l-a desemnat pe Dan Petrescu antrenorul anului in Romania, distinctie datorata turului de forta reusit de Unirea Urziceni, transformata dintr-o echipa de targ in finalista de Cupa Romaniei si adversara a mult mai titratei Hamburger SV in Cupa UEFA.
L-am intervievat pe Dan Petrescu, prin 2000 sau 2001, pe cand era la FC National. Sunasem la club si vorbisem cu… secretara (serios!), care mi-a spus ca va lua legatura cu ”domnul Petrescu” si va reveni cu un telefon. “Da, da!“, mi-am zis in sinea mea, convins ca va trebui sa sun din nou, in ziua urmatoare, pentru un foarte probabil refuz, motivat in cunoscuta limba de lemn comuna mediului fotbalistic: “domnul Profesor nu acorda interviuri inainte de meci“, “programul echipei este foarte incarcat” si alte asemenea. Ei bine, in aceeasi seara, mi-a sunat telefonul in timp ce mergeam cu autobuzul spre casa. Secretara clubului FC National (daca spun domnisoara Camelia nu comit nicio indiscretie, nu?!) ma informa ca ”domnul Petrescu va asteapta in receptia hotelului maine seara, la ora 21.00“. N-aveam complexele ziaristului de provincie, dar m-am infiintat la hotel inca de la opt si jumatate seara. Omul meu a coborat la noua fix, in trening si cu sapca pe cap. M-am indreptat spre el, alaturi de reporterul si operatorul televiziunii locale. Dan Petrescu: “Daca doriti sa filmati, va trebui sa cereti acordul colegului vostru, eu i-am promis exclusivitate“. Am fost la inaltimea momentului… Desi surprins, am spus raspicat ca nu am nimic impotriva, ca suntem colegi si prieteni (lucrasem la televiziunea respectiva inainte si aveam sa lucrez si dupa) si ca interviul va avea, desigur, un alt impact fiind difuzat si la televiziune.  Am vorbit timp de jumatate de ora despre tot ce mi-am propus. Mi-a placut foarte mult ca nu a evitat nicio intrebare, oricat de incomoda. Intre ele, cea referitoare la penalty-ul ratat in America, in ’94 (pentru cei mai tineri si nu doar pentru ei, un material despre acel meci poate fi vazut aici). Raspunsul sau: “Acel penalty va ramane cosmarul carierei mele. Dar, stii cate penalty-uri transformasem in preziua meciului, cand am exersat lovituri de departajare? Zece din zece. Zece din zece…“
Si mi-a ramas in minte, de asemenea, raspunsul dat la intrebarea daca nu i-a fost greu sa se adapteze rigorilor fizice din fotbalul britanic: “Eu l-am avut antrenor pe Zeman“!
Am publicat interviul respectiv pe o pagina intreaga in suplimentul de sport al ziarului “Observator de Constanta“. Nu mai tin minte scorul sau vreun alt amanunt de la meciul jucat in ziua urmatoare. Am ramas cu impresia puternica produsa de cel care avea sa devina antrenorul anului 2008 in Romania.

Amintiri “norvegiene” (I)

Incep sa povestesc cam ce mi s-a intamplat prin Norvegia. Fara metoda. Las amintirile sa se astearna aici, asa cum imi vin. Prima trebuie sa fie despre M., pakistanez rezident in cartierul Storhaug din Stavanger, unde faceam eu livrari.

Zgomot de fundal – Pakistani music

Omul s-a gandit ca locuind acolo, poate face usor livrari, desi avea zona proprie, in alt cartier. Voia sa faca un ban in plus si a gandit practic. Cum eu plecam, trebuia sa il “trainuiesc”, asa cum si eu fusesem antrenat de Napoleon (asa-l cheama, jur!) – a fost memorabil: el vorbea limba lui slava, plus norvegiana si rusa, eu vorbesc fluent romaneste si destul de bine engleza. Ne-am inteles foarte bine, totusi!
In seara cu pricina, primesc un telefon de la distribution leader: “trebuie sa il iei pe M. de la benzinaria Statoil de pe Ryfylkegata si sa ii arati zona”. M-am dus dupa om, la benzinarie si am fost placut surprins sa vad ca detinea un Mercedes dragut, cu numere de Germania (enigma se dezleaga mai tarziu). Vorbea un amestec de engleza, franceza, germana, norvegiana -  o nebunie! Voia sa ii arat harta zonei, sa ii spun daca il las sa preia ruta din noaptea urmatoare si daca eu cred ca poate termina intr-o ora. Ruta iti lua trei ore daca te grabeai, putea sa o preia oricand si harta o aveam in masina. Dar, incercand sa fiu rezonabil, i-am propus sa mergem la pick-up point si sa incarcam ce avem de livrat. S-a gandit putin si a fost de acord, asa ca am ajuns acolo la un sfert de ora dupa ce ar fi trebuit sa ma apuc de treaba. Surpriza, D-leader-ul era acolo, asa ca M. n-a participat la incarcare, pentru ca a avut muuulte intrebari de pus. Cand am reusit sa il urc in masina – nu stiu cum e pe zona ta, dar aici am un dead-line de respectat, hai sa incepem – si sa ii dau cafeaua (paranteza: in prima noapte cu Napoleon, cand omul bea din cafea imi doream teribil si eu una; stiind ca urmeaza sa il am pe M., cand mi-am luat cafea, i-am luat si lui una – o “extravaganta” in Norvegia, unde un pahar de cafea costa doi euro), M. s-a simtit dator sa imi spuna doua lucruri: 1) ca sunt de treaba si 2) povestea vietii sale. Statuse in tara lui pana la 19-20 de ani, s-a prins ca nu erau mari perspective si a plecat in Franta. De acolo, s-a dus in Germania si apoi, cu Mercedesul si nevasta, a venit in Norvegia. Cand mai respira, ii mai spuneam si eu ce si unde trebuie sa livreze. S-a plictisit repede si a cerut lista pe care a studiat-o concentrat vreme de vreo trei strazi. La una dintre opriri, cand ma pregateam sa o iau din loc, imi zice “Wait!“, se da jos si face indelung pipi. “I have problems when I drink coffee“. Aha! Cert e ca ii venise si cheful de treaba. “So, we have to deliver at number 32“. 32 pronuntat “tarti-tu”. Ca-n ”Petrecerea”, sper ca ati vazut filmul; de altfel, omul meu mi-a amintit toata noaptea de personajul lui Peter Sellers (Hrundi V. Bakshi), motiv sa rad pe infundate. Se descurca cu livrarile: consulta lista si ducea ce trebuia sa duca la number tarti for ori seventi tri, dupa caz. Doar ca in ritmul lui ar fi terminat ruta in sase ore in loc de trei! Din cand in cand, se mai oprea sa faca pipi. Pe la cinci dimineata, l-am simtit impacientat. Intr-un tarziu, si-a luat inima in dinti si mi-a cerut sa il duc acasa. Era Ramadan si trebuia sa manance, altfel manca peste fix o zi! L-am dus acasa, ce era sa fac?! “Vino peste zece minute!” Aveam un delay serios, dar ma distram de minune, asa ca am promis sa ma intorc. Desigur, l-am asteptat inca un sfert de ora. A revenit cu forte proaspete si mi-a pus o groaza de intrebari, care mai de care mai aiuritoare. Ne-am despartit prieteni si ne-am urat numai de bine.

Epilog: in penultima noapte, dupa ce am terminat livrarile si am revenit la baza, intreb coordonatoarea (o zdrahoanca care detesta vizibil barbatii): “cand incepe M. pe ruta mea”? Raspuns: “He quits“. “Oh, I guess I’m a good trainer“. “Yes, of course. He was devastated!“.

“Maimuta”

Post dedicat tuturor fanilor Michael Jackson din Romania

Michael Jackson a implinit 50 de ani… Un bun prilej ca sa-mi amintesc de “Maimuta”, cel mai mare fan MJ pe care l-am cunoscut. Evident, are si un nume, nu l-am uitat, dar va spun doar ca a fost colegul meu de banca in liceu (Liceul Militar de Marina “Alexandru Ioan Cuza” Constanta). Un super-baiat, din Ramnicu Valcea, care stia tot ce se putea sti despre MJ si avea casete cu toate piesele, pe care le asculta la walk-man oriunde: in dormitor, in clasa, pe sector (adica locul unde facea curatenie), pe strada, cred ca si cand statea pe buda. Evident, era un fan militant, cauta sa faca prozeliti si facea orice pentru asta. Una din marile distractii ale clasei asta era: “Maimuta” dansand “Smooth Criminal” la orele de studiu individual obligatoriu (una din aberatiile scolii militare; de la cinci dupa-masa la opt erai bagat cu turma in clasa si trebuia sa inveti pentru a doua zi). Lucrurile se intamplau asa: impingeam catedra spre geam, ca sa aiba omul loc sa se desfasoare, puneam caseta si incepea show-ul. Canta (daaa!) si dansa foarte patruns, merita vazut, mai ales cand arunca boneta sau bereta (functie de sezon) precum MJ palaria aia alba! Publicul era in delir si nu scapa fara bis-uri aproape niciodata, asa ca trebuia sa mai ”perform-eze” - ”Dirty Diana“, ”Beat It“, “Billie Jean” si, desigur, “Bad“, favorita publicului, poate pentru ca “Maimuta” era de fapt unul dintre cei mai pacifisti oameni de pe pamant, un baiat sa-l pui la rana, ce sa mai! Evident, fiind colegul lui de banca, eram foarte la indemana si am ascultat Michael Jackson “la greu”. Intr-o vreme mi se si “aplecase” si ca sa il necajesc trecusem la marele rival, Prince. Viata ne-a despartit cand am terminat liceul si ne-am reintalnit dupa vreo cincisprezece ani si mai bine. O duceam pe nevasta-mea la serviciu si am gresit drumul, luand-o spre intrarea in port, pe unde treceau doar masinile care aveau si treaba acolo. Am oprit Dacia galbena la bariera si am lasat geamul sa intreb care-i treaba. Am intrebat insa “Ce faci, ba, Maimuta?”. El era, da. Nevasta-mea, fata educata, era sa lesine (“Narcis, cum vorbesti cu baiatul?!”). N-am vorbit noi prea multe, la urma-urmei blocam traficul spre port, nu era in regula. Nu mai stiu nimic despre el, dar mi-l inchipui invatandu-si copii sa danseze ca MJ. Mai ales intr-o zi ca asta!

My favourite MJ’s song? Of course, “Man in the Mirror“. Si-acum, serios, asta chiar imi placea mult (e si Slash pe acolo, poate de aia):